Mi-am cumpărat o carte, azi: Exposition Universelle et Internationale de Paris 1900. Am luat-o pentru că-s mort după cărțile vechi, fără să am habar că o să mă enervez îngrozitor în seara asta, din cauza guvernului României. 

M-am uitat, impresionat ca de obicei, la tipar, la acuratețea gravurilor, apoi m-am apucat să o răsfoiesc. Și-am dat peste România, care își anunțase participarea la expoziția lungă de șase luni, în patru pavilioane, pe lângă cel oficial.

Care, între noi fie vorba, era un mic castel. Pe bune, România a construit, la Paris, pentru această expoziție, la egal cu marile puteri ale lumii, un mic castel. 

Dincolo de faptul că găzduia produsele României la cea mai tare manifestare de business a acelor vremuri, pavilionul românesc se voia un exemplu de arhitectură românească. Uite planurile:

Uite și cum arăta, în fotografiile rămase de atunci. 

Uite și cum se vedea. 

Culmea, deși erau tributari vremii și tehnologiei, oficialii români s-au gândit și la marketing. Pe bune, au permis fotografilor Parisului să scoată cărți poștale cu pavilionul României....

... și au plătit advertoriale, de-alea scumpe, pe două pagini, în revistele la modă ale Parisului.

Și le-a ieșit, frate! Pavilionul românesc a fost numit în presa franceză "Le palais de la Roumanie" și lăudat pentru că arăta unitar trei stiluri arhitectonice românești diferite (ale mănăstirii de la Curtea de Argeș, bisericii de la Horezu și bisericii Trei Ierarhi din Iași). Pe ziaristii francezi i-au dat pe spate cupola de 30 de metri înălțime, expoziția de sare gemă care includea un glob cu diametrul de doi metri, dar și celelalte expoziții, de știință, artă, mecanică, metalurgie, minerale, produse industriale (evident, produsele petroliere erau la loc de cinste, eram centauri în petroale, pe vremea aia doar câteva țări din lume în afară de noi mai aveau rafinării), dar și expoziția de "chihlimbar negru de Valahia". Adăugați expozițiile de manuscrise rare, primele 100 volume ale Academiei Române și nenumăratele dovezi ale creștinismului românesc, de la scoarțe populare cu tematică religioasă, până la psaltiri, evanghelii, cărți de liturghie vechi. Pe lângă ce era în pavilion, și pe lângă celelalte patru pavilioane (restaurantul Românesc, pavilionul Vinului, chioșcul Tutunului și "rezervorul de petrol"), România a expus câteva piese din tezaurul de la Pietroasele. Fix in Luvru. In total, la expoziția de la Paris, produsele romanești au luat 1.090 de premii, iar România a primit locul 10 dintre cele 41 de tari participante.

Nu o să zic nimic despre faptul că, de la 1900 încoace, România a mai intrat în Luvru doar prin turiștii ei. Nici că nu ne mai suportăm aici, la noi, fără sare himalayană, iar de expus sfere enorme de sare românească, la expoziții din străinătate, nici nu mai poate fi vorba, deși sună absolut genial. Din perspectiva celui care a mai organizat un banchet, a mai scris un comunicat de presă, a mai făcut timing-ul unui eveniment și a mai cumpărat/vândut publicitate, mă întreb doar cum dracu' reușeau primitivii ăia de conducători români de la 1900 să se miște atât de bine la un eveniment atât de mare aflat atât de departe de țară, iar acum, cu atâția proeuropeni și europeni-sadea la conducere, cu atâția bani și cu atâta tehnologie, cum morții mă-sii de treabă ne prezentăm atât de prost oriunde în lume? 

Singura explicație posibilă este că liderii de atunci iubeau țara asta, iar conducătorii de acum, de la Iliescu încoace, n-o iubesc deloc. Că ăia încercau să se prezinte țărilor Europei ca de la egal la egal, în timp ce ăștia de acum se poartă ca niște rude de la țară. Altfel nu se explică de ce nu am mai construit și dedicat României, de o suuută cinș'pe ani încoace, nici un alt castel în Europa. Sau de ce  ne prezentăm lumii, ca niște slugi, stând la măsuțe din plastic, amplasate în pavilioane din plastic, de 60 de lei bucata, import China.

Nu?

După o sută de ani, în România doar tipele mai sunt mișto și fiecare merită o carte la fel de mișto

Este 1 noiembrie, aproximativ ora 14.00 și sunt singurul care aplaudă, din toată lumea de la coada făcută la Serviciul Înmatriculări Prahova . Cum ies un nene sau vreo tipă de prin birouri, aplaud și strig "Bravo! Bravooo!". Lumea râde în jurul meu, ceea ce e bine, acum o jumătate de oră se uitau ciudat, ca la un nebun. O fac pentru mine, dar și pentru copilul din poza de mai sus. Sau nu te-ai prins că mogâldeața aia e un copil? E aici de ore bune, cu maică-sa sau bunică-sa, care, probabil, n-a avut cu cine să-l lase acasă. 

......................

Totul a început acum două săptămâni. La ora 4 dimineața, pe un frig crâncen, mă prezentam la Serviciul Înmatriculări. Sunt al șaselea de la coada de depus acte pentru numere. Mai sunt încă cinci, care vor numere roșii. Facem liste, bem cafea de la automat, fumăm și bâțâim din picioare de frig. Băga-mi-aș pula în înmatriculările lor e refrenul nopții, iar dacă nesimțitul ăla de Tăriceanu care se bagă în față la astfel de cozi ar apărea aici, l-am omorî spontan, fără să ne vorbim înainte.

......................

La șase dimineața, calvarul e curmat. Un polițist matinal lasă ușa sediului IPJ deschisă, așa că năvălim înăuntru. O tulim pe scări, pe o beznă totală. Parcă suntem niște șobolani, încercând să urce pe puntea corăbiei care se scufundă...

......................

Ne așezăm la cozi. Da, un inteligent de proporțiile lui Stephen Hawkins a pus două ghișee într-un metru de geam. După ce se aglomerează, o să ne tot atingem, o să ne tot respirăm în ceafă, o să ne tușim în față. Perfect, nu? Remarc podeaua superbă de marmură, dar jegoasă la maxim, plină de gume de mestecat vechi. Probabil că femeia de serviciu e oarbă, sau are 5 ani, pentru altfel le-ar fi curățat de mult. Se iau ușor, cu un șpaclu și o cârpă muiată în diluant. 

......................

Cine e obosit își poate trage sufletul pe acest scaun impresionist, o veritabilă operă de artă. Am cumpărat și eu câteva, acum un an, cu vreo 50 de lei bucata, o să verific la mama dacă mai sunt, să le donez dracului poliției, că uite, n-are bani nici de o femeie de serviciu cu vedere bună, nici de scaune. Nu mă vait de picioare, dar a început să se umple de bătrâni și de femei cu copii....

......................

E ora șapte, iar coada e deja formată. Pe enșpe rânduri. Pute de mori, de la oameni care n-au făcut baie sau care trag bășini ca-n tabără.... Mai avem de răbdat, ghișeele se deschid la 8.30.

......................

S-au deschis. Mă uit cu jind la rafturile pline de numere, dracu știe când o să le am pe ale mele.

......................

Sunt al șaselea, dar la fiecare om se stă între 5 și 10 minute. Dacă prind un nene cu mai multe mașini de înmatricular, am căcat steagul, plec de aici la 12. Și ghici ce? Tipul din fața mea are opt mașini de înmatriculat. Mă duc să fumez, apoi revin. Cobor iar din clădire, în urma unui pont. Cică dacă n-ai hârtiile puse în ordine, ăștia de la înmatriculări se enervează, urlă la tine, ți le aruncă înapoi. Tipa care mi-a făcut actele mi-a zis că sunt în regulă așa, dar poți să știi? Mă duc la unul din birourile de copiat acte din zonă, dau cinci lei și un nene mi le așează în misterioasa ordine. Îmi mai face și câteva xeroxuri, că lipseau. Clar, omul își merită banii. 

Apropo: știți de câte hârtii e nevoie ca să înmatriculezi o mașină? De 26. Douăzecișișase!!!! Îmi vine rândul la ora 13.00, actele sunt toate și în ordinea corectă, mi se spune să revin pe 1 noiembrie. Adică peste două săptămâni!!!! La ultima mașină, în 2012, am obținut numerele într-o zi. La penultima, în 2007, în trei zile. Cum morții mă-sii a evoluat așa prost serviciul de înmatriculări!?

......................

Două săptămâni mai târziu. Azi, 1 noiembrie, ora 8.00. Ajung la poliție. Și ghici ce? La ghișeul de eliberări talon/numere programul începe la 10.30. Delicați băieții ăștia, le e rău dacă muncesc și ei, ca toată lumea, de la 8.00.... Iar coada este deja uriașă.

......................

Reușesc să întreb, la ghișeu, dacă actele mele sunt gata, ca să nu stau ca vita. Alții o fac, și devin extrem de nervoși după trei-patru ore de stat în picioare, când li se spune să revină mai târziu sau a doua zi. Intru ușor în panică când oameni cu dosare depuse pe 16 sau 17 octombrie, adică cu mult înaintea mea, sunt trimiși la plimbare. Primesc exact răspunsul de care mă temeam: "reveniți după ora 14.00".

Nu plec imediat, sun la Prefectura Prahova și la șefa serviciului Inmatriculări, încerc să explic că ar putea măcar să pună pe geamurile alea o listă cu dosarele finalizate, să nu mai stăm ca niște cretini la coadă, degeaba. Întreb și de ce mama dracului durează atât o nenorocită de înmatriculare, de ce stau ăștia la ghișeee câte zece minute cu un om, de ce tot pleacă de acolo, de ce vorbesc atât de urât... Dar nu ai cu cine vorbi. Prefectul e ocupat cu un exercițiu de alarmare, iar șefa serviciului, Râmneamțu, e nouă pe post. Numele ei îmi e cunoscut, a mai fost aici, dar nu se halea cu foștii șefi, acum a revenit pentru că s-a pensionat faimoasa Mărgica. Nu pricepe că sunt șanse mari ca angajații să o ducă de nas, că sunt șanse mari să avem de-a face cu multă indolență și nesimțire, sau poate că o doare-n cur și nu vrea să se certe cu echipa. "Sunteți aici? Veniți la mine în birou, să vorbim". Nu vin, doamnă, că-mi pierd locul la coadă, iar dacă faceți o schemă să tac și să ies cu actele făcute, mă omoară oamenii de la coadă, pe bună dreptate. Și eu m-aș omorî, la ce nervi am.

Plec, dar înainte mă duc să mă piș. Nu m-aș mai fi dus...

......................

Femeia aia de serviciu, oarba, încă lucrează la Poliția Prahova. Sau poate bea detergentul? Un lucru e sigur: WC-urile astea n-au văzut decât urină și apă. Jegul de pe ele e vechi și neatins. Aici o să vină și băiețelul ăla, chinuit, din hol....

......................

Ora 13.00. Mă sună cineva de la Înmatriculări. Cică din dosarul meu lipsește traducerea după factura mașinii, din Germania. Îi sugerez că a pierdut-o vreo colegă de-a lui, că altfel nu-mi primeau dosarul. Neagă vehement, de-mi vine să-l bag în pizda mă-sii, păi am văzut cu ochii mei, acum două săptămâni, cum erau scoși oamenii din rând pentru că nu avea una din cele 26 de hârtii. Dar n-am cu cine să mă cert, omul închide telefonul, iar eu mă duc iar la un birou de copiat acte, unde sunt liniștit: cei de la serviciul Înmatriculări pierd frecvent actele, iar oamenii le refac, că n-au încotro. Așa fac și eu. Noua traducere mă costă, din nou, 60 de lei. Achit, pentru că sunt atât de aproape....

......................

De fapt, sunt un bou naiv, tot mai departe. La ora 14.00 sunt de două ori mai mulți oameni decât erau. Se stă tot 6-8 minute și dacă ți-au făcut actele, și dacă nu, și dacă "s-au pierdut" acte. Oamenii ies înjurând, iar alții abandonează coada. Puținii care pleacă cu numerele de înmatriculare sunt obligați să suporte priviri lacome, până și mie îmi vine să-i iefuiesc de tablele alea, să le pun pe mașina mea și să fug în lume. Incerc să mă relaxez... cum s-o fac? Stai, că știu. Aplaud.  Toți, de la toate ghișeele, încep să se uite chiorâș. Se vede pe fața lor că-i enervează la culme aplauzele mele, dar n-au ce să facă. Nu dau cu huo, nu vorbesc urât. E perfect legal să aplauzi, chiar și atunci când asta înseamnă "futu-vă-n gură să vă fut de birocrați lenți". Și se pare că n-o fac degeaba. Relaxații de după ghișee au început să iasă mai rar, și să se miște mai repede. Încep să dau tuturor celor care înjură, pe lângă mine, mobilul prefectului, poate vrea omul un feedback direct de la sursă. Cineva îl sună și află de la prefect că fusese informat, după primele mele telefoane, că situația s-a rezolvat. Îi trimit prefectului un sms, cu poze de la coadă, care acum acoperă tot etajul și coboară pe scară. Și să vezi chestie: brusc, încep să se întâmple lucruri.

......................

La ghișee apar mai mulți oameni. Din doi relaxați și aroganți, care dispăreau cu zecile de minute, acum s-au făcut trei, care nu mai ies de-acolo. Lenea și scârba au dispărut din atitudine, cei trei dau din mâini ca albinuțele. Nu se mai țipă, acum se vorbește frumos. În 20 de minute dispar din coadă 20 de oameni! Încă douăzeci și-mi vine rândul, îmi iau numerele și plec, nu înainte de un ultim rând de aplauze. Cum pula mea le-a ieșit să facă 50 de dosare în nici o oră, după șase ore în care au făcut nici 50?!

Este ora 15.00, am terminat după doar 7 ore. Am început înmatricularea mașinii pe 27 septembrie, cu programarea la RAR pentru identificare, care a durat două săptâmâni. ANAF-ului i-au trebuit cinci zile să calculeze ce taxă de mediu trebuie să plătesc (în condițiile în care eu calculasem online, într-un minut), iar Serviciului de Finanțe Ploiești i-au trebuit trei zile ca să-mi dea certificatul fiscal. Am depus actele la Serviciul Înmatriculări Prahova pe 19 octombrie și nu s-a uitat nimeni în ele, până azi, 1 noiembrie, deși au reușit să piardă un document original. Șapte ore mai târziu, după demersuri care n-ar fi fost posibile dacă nu eram un fost jurnalist cunoscut, am numere la mașină. După 31 de zile de când am mașina trasă de dreapta și sătul să tot împrumut mașinile altora, am numere mele negre.

Și-mi vine să mă piș pe ele și să le dau foc! Îmi vine să vând mașina și să emigrez într-o țară, chiar bananieră, unde angajații statului nu sunt atât de nesimțiti, răi și proști și știu de vorbă bună, nu de frică, unde șefa serviciului Înmatriculări nu-l minte pe prefect din prima ei zi de muncă, unde nu-ți aruncă nimeni actele în față pentru că nu sunt în ordinea dorită, unde nu se freacă pula de la 7 dimineața până la 10.30 și unde se eliberează numerele unei mașini în mai puțin de două săptămâni. 

Zilele astea am să trimit acest text la Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia Generală Management Operaţional, Corpul de Control al Ministrului, Unitatea de Politici Publice, Direcţia Generală Management Resurse Umane, Direcția Generală pentru Relațiile cu Instituțiile Prefectului, Poliţia Română, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor, Direcția Rutieră, Prefectura Prahova și la Inspectoratul Județean de Poliție Prahova. Sper din toată inima ca cineva să facă un control la Serviciul Înmatriculări Prahova și să-i dea afară pe toți cei care au dus nesimțirea și umilirea oamenilor la un asemenea nivel, de luni de zile. Sper și într-o analiză care să arate cum morții mă-sii de mergeau lucrurile brici acum câțiva ani și cine le-a futut într-un asemenea hal. Sper să se aducă la Ploiești și un manager mai al dracului decât doamna care a venit azi pe post, pentru că fie e depășită, fie n-are voie să mârâie la ceea ce eu cred că sunt nevestele, soții și copiii colegilor ei. Și mai sper ca prefectul să nu se mai lase "împachetat" niciodată de subordonații care-l mint și-i raportează "succesuri" mizând pe faptul că omul nu e din Ploiești....

O ultimă recomandare: aplaudați, atunci când niște funcționari de căcat se pișă pe voi. Ei știu că sunt nasoi și de căcat, știu că-s incompetenți și lenți, știu că merită flegme, nu aplauze, și fix de-asta se vor enerva îngrozitor. O să fie ca atunci când fiul tău sparge tot ce e pe masă, ca să-ți arate că e furios pe tine, iar tu rămâi zâmbitor și îi tot oferi farfurii...

apasă AICI pentru ceva vesel de citit, nu ca mizeria asta...

Cum îți dai seama dacă ești într-o agenție bună de turism? "E foarte simplu: du-te la sediul lor și pune problema așa: aș vrea un sejur, dar nu știu nici ce durată să aibă, nici când, nici destinația, nici nu m-am gândit la un buget anume. Propuneți-mi ceva... Dacă începe să-ți ofere variante, din care cel puțin una ți se potrivește, ai în față un agent bun de turism. Dacă nu, schimbă agenția", îmi explică Mihaela. Nu prea pricep de ce-mi oferă informația asta, am senzația că se sabotează singură. Sau e atât de sigură pe ea? 

Sunt la Mika Travel, o agenție de turism cu sediul în centrul Ploieștiului, pe lângă Quick. Pe Mihaela Stanciu, proprietara agenției, am cunoscut-o prin Laura, cele două sunt bune prietene, și acum terminăm o discuție începută acum câteva săptămâni, când eu făceam fotografii la un eveniment Mika Travel. Eu nu-s fanul agențiilor de turism, pentru că am senzația că vând produse prea rigide pentru mine, iar Mihaela insista că gândesc așa doar pentru că n-am lucrat niciodată cu o agenție bună, ca a ei. "Să mori tu?", mi-a venit să-i zic... Și-am venit să văd care-i șmecheria ei.

Mika Travel este urmașa agenției Oniro, una din cele mai vechi agenții de turism din România. "Mama și tatăl meu, împreună cu o prietenă bună, Ioana, au fost toți ghizi de turism. După Revoluție, au făcut agenția toți Onipan, care s-a scindat ulterior în Oniro și Passion". Mihaela, ca fiică a doi ghizi pasionați de meseria lor, nu putea să aibă altă carieră. "Cred că aș fi fost medic, dacă ar fi fost să o iau pe alt drum profesional. Am rezolvat asta, mai târziu, căsătorindu-mă cu un medic, pentru că de turism n-am putut scăpa, e un microb mult prea puternic..."

Avea 14 ani când a început să vină la agenție, în 1991. "Am făcut tot ce nu voiau angajații să facă, eram un soi de intern. N-a fost ușor, pentru că nici mama nici tata nu m-au învățat niciodată nimic, eu trebuia să fur meseria, ceea ce mi se părea ciudat, pentru că pe angajați îi instruiau permanent. Abia târziu am înțeles de ce, pe mine mă pregăteau pentru orice, nu doar pentru o sarcină sau alta și a fost foarte bine că au făcut așa, acum mă descurc în orice situație posibilă. După aceeași logică, după 1996, când mama mi-a făcut carte de muncă, am fost plătită cu salariul minim mult timp, deși restul colegilor erau plătiți ok. Până n-am demonstrat că mă pricep n-am văzut un leu în plus".

Pe urmă a început o perioadă proastă.

Întâi a murit tatăl Mihaelei, într-un accident rutier, în Turcia, unde plecase la contractări. Apoi a venit criza. Apoi moartea tatălui și problemele economice au început să-și pună amprenta pe starea de sănătate a mamei. Oniro, dintr-o agenție redutabilă, cu o clientelă numeroasă și valoroasă financiar, a început să fie criticată, reclamată și chemată în instanțe, unde pierdea procesele pe bandă rulantă. Au mai trecut ani buni până când fondatoarea agenției a înțeles că e timpul să se retragă și să-i dea Mihaelei mână liberă în conducerea afacerii. Era însă târziu, într-un domeniu în care reputația contează mai mult decât calitatea serviciilor oferite și într-un moment în care orașul era doldora de agenții de turism noi, unele bune, unele cu un marketing agresiv. Era timpul ca brandul Oniro să dispară. Nici asta nu s-a putut face fără scandal. Scandalul banchetului ratat din Bulgaria.

Și acum găsești urme pe net din scandalul ăla. În 2010, câteva sute de elevi din Ploiești, care plătiseră o sumă frumușică pentru a face banchetul de final de liceu în Bulgaria, făceau audiență televiziunilor românești protestând pentru că nu aveau cazare. "A fost un coșmar. Colaboratorii noștri din Bulgaria, cu care lucram de opt ani, au decis să ne dea țeapă cu 40.000 de euro, pe care îi plătisem în avans. Eram cu elevii acolo, la hotelul din Bulgaria care refuza să ne cazeze, pentru că nu fusese plătit nici un euro, copiii plângeau în autocare, părinții lor mă sunau și mă amenințau, mă suna și poliția română, și de la ambasadă.... Când am făcut cale întoarsă spre România cu cele șase autocare pline eram singura care nu plângea. Căutam soluții, pentru că nu voiam să-i aduc acasă, atât de triști, pe copiii rămași fără banchet. Și am găsit: Best Western Hotel Mamaia a făcut imposibilul și în doar câteva ore mi-a aranjat 350 de locuri de cazare și un banchet care e ieșit fenomenal. Acum țin minte doar momentul în care am oprit autocarele, la intrarea în România, i-am dat jos pe copii și le-am spus: "am promis banchet, așa că facem banchet; nu mergem acasă, ci la Mamaia". A ieșit atât de bine încât nimeni nu m-a mai criticat, la întoarcere. Și acum am produsul ăsta, banchetul de final de liceu, și-mi iese bine de fiecare dată. Brandul însă era compromis total, "țeapa Oniro" a fost cea mai blândă formulă folosită, în acele zile".

"Am fondat Mika Travel într-un context cam aiurea. Tata nu mai era, mama nu-mi mai era de ajutor, iar sora mea a preferat să urmeze alt drum. Am preluat ce mai rămăsese din portofoliul de clienți, am păstrat vechii angajați ai mamei și am dat drumul la treabă. Am vorbit cu toți clienții vechi și pentru că o mare parte dintre ei mă știau de mică, au avut încredere în mine. Am dezvoltat relațiile cu ei, le-am făcut sejururile ca unor prieteni vechi și asta a contat, au început să mă recomande și altora. Încet-încet, am recuperat 80% din portofoliul Oniro și l-am mutat pe Mika Travel. A fost greu, pentru că aici nu e București, eu nu pot să umplu un charter cu oameni și să-l trimit la un hotel din Antalya, mizând pe o marjă mare de profit, cum fac agențiile din București. Soluția mea a fost personalizarea sejururilor la un asemenea nivel, încât au început să vină la mine și oameni din alte orașe, acum nu mai funcționăm ca o agenție locală, am agenda plină de bucureșteni..."

Acum, Mika Travel seamănă mai mult cu un club de turism decât cu o agenție. Toți se știu cu toți, discuțiile au loc relaxat, ca între prieteni, singura sarcină a Mihaelei fiind să le împlinească dorințele. La ea vin oameni cu cereri de genul "vreau un sejur într-o țară caldă, dar nu foarte caldă, vreau să vizitez ceva istoric dar și să fac shopping și vreau să nu plouă cât stau acolo". Și Mihaela face pe dracu'n patru să iasă lucrurile așa cum vrea clientul. Și ghici ce? Clientul revine. "Am avut pe cineva, la vacanța căruia, plănuită prin câteva țări, am muncit șase luni. La final mi-a venit cu o ofertă mai bună financiar de la altă agenție și a plecat cu ea, nu cu mine. Ulterior m-a sunat: ieșise mai ieftin pentru că agenția aia îl cazase la camere economice. Acum e din nou clientul meu".

• Cel mai vândut produs din toamna asta? "City-break-urile la Istanbul. Hotelul meu e lângă bazar, am un ghid turc care vorbește româna... Am clienți care s-au dus deja 40 de ori la Istanbul, cu agentia mea".
• Cel mai tare client? "O familie din Ploiești care a plecat de peste 100 de ori pe mâna mea. Pleacă în vacanță de 3-4 ori pe an, mereu în altă parte, doar în resorturi de lux pentru familii".
• Cel mai dificil client? "Un bărbat care nu s-a adaptat deloc unei petreceri de Revelion, în Mexic. Trei ore am stat cu el în telefon..."
• Produsul de care e cea mai mândră? "Banchetele. Eu sunt cea care a făcut prima ofertă de banchet pentru toate clasele terminale dintr-un liceu/colegiu din România. Am creat produsul de la zero, vreo zece ani am fost singură pe piață. Acum mă bucur să văd că unii dintre cei care au fost cu mine la banchet, pleacă, tot cu Mika Travel, în luna de miere, sau cu copiii". 
• De câte ori iese din țară în fiecare an? "De peste 100 de ori. Vizitez fiecare hotel, fiecare atracție turistică, nu trimit pe nimeni acolo unde n-am fost eu".
• Secretul ei? "Îmi sun clienții, după sejur, îi întreb ce a fost bine și ce nu și nu mai trimit niciodată pe nimeni undeva unde n-a fost bine". 
• Țara preferată? "Grecia".
• Orașul preferat? "Timișoara".
• Hotelul preferat? "Balvanyos Grand Hotel, din Ungaria".
• Planuri de viitor? "România. Am finalizat o pensiune într-o gură de rai din apropierea Ploieștiului și intenționez să aduc aici cât mai mulți orășeni care vor liniște. Mai vreau să pot oferi, din nou, un tur al României așa cum se făcea pe vremuri. Am făcut niște socoteli, ca să cunoști România în profunzime, și să înțelegi ceva din spiritul românesc, ai nevoie de minim 20-25 de zile. E destul de complicat să găsești turiști cu atât de mult timp liber dar rămân optimistă".

Nu știu cât o să-i folosească Mihaelei textul ăsta, în condițiile în care mulți aleg sejururile exclusiv după preț. Eu l-am scris, ca pe o terapie pentru mine, la câteva zile după cea mai proastă experiență de relații publice din viața mea, cea de la Serviciul Inmatriculări Prahova. Iar textul ăla, care i-a deprimat pe mulți, nu doar pe mine, avea nevoie de ceva în antiteză. Ori, antiteză mai bună decât Mihaela, tipa care-ți personalizează concediul, n-am găsit. De-aia și pun la bătaie trei exemplare din Tipul din filme nu există pentru primii trei clienți care pleacă cu Mika Travel în vacanță, în noiembrie. O să primești cartea odată cu biletele de avion, cu autograf și dedicație personalizată, cu numele tău pe ea.

Apropo: în offline, pe Mihaela de la Mika Travel o găsiți în Ploiești, pe Basarabilor 11, și la 0740 021 651. Iar pe net o găsiți aici și aici. 

Eu nu mă pricep la mâncare. Adică nu vă pot explica, în detaliu, care-i faza cu cutare ingredient sau cutare mâncare. Pot însă să-mi dau seama dacă ceva e comestibil, e bun sau e foarte bun. Și azi, la 48 de ore de la incident, am aceeași senzație: că sâmbătă, la prânz, am mâncat cele mai bune paste din viața mea.

S-a întâmplat în București, pe Bd. Decebal, la Gallo Nero, un local în care am fost pentru prima oară. Iar pastele erau niște penne arrabbiata cu usturoi. Cred că știu și ce-au avut așa special. De obicei, sosul la penne este fie extrem de subțire, și se scurge din paste, fie suficient de gros cât să nu intre în ele. Pennele de la Gallo Nero aveau sosul la consistența perfectă și fuseseră amestecate cu el suficient cât să devină, fiecare, un mic rezervor de gust delicios. Puteai să le mânânci una câte una, cu mâna, și să le sugi ca pe orice altceva sugi tu de obicei (eu, de exemplu, am supt-o grav prin natura profesiei, că na!, am fost jurnalist, iar acum mai sug doar nectarul din florile de Mâna Maicii Domnului, pe de toate gardurile pe care le găsesc). Sosul ăla a fost atât de bun încât după ce am terminat penele, am cerut două felii de pâine cu care am întins prin farfurie, după sos, ca un gherțoi suprem.

Gallo Nero nu e un restaurant ce te uluiește, vizual, dar nu e nici urât deloc. Are o lumină de-a dreptul cinematografică, mesele de la geam oferă o perspectivă senzațională, localul e mișto decorat și intim. Nu mi-a plăcut scara spre toalete, recomandată doar bărbaților care n-au băut decât un pahar-două și femeilor care fac alpinism pe tocuri, și nici mutrele ospătărițelor care erau, sâmbătă, destul de puțin implicate, deși au servit rapid și corect. Poate n-am nimerit eu la ora la care se zâmbește... Mi-a plăcut foarte mult să găsesc un chibrit branduit, pe măsuța de afară, de lângă scrumieră, dar și că ospătărița a fost de acord să ne ducă ea cafelele afară, cât ne-am terminat noi vinul. Apropo: și vinul a fost bun.

Doua porții de paste, două cafele, două pahare de vin și o apă au costat vreo sută de lei. Asta așa, ca să știi la ce te aștepți. Sunt sigur că în Bucureștiul ăla găsești paste mai ieftin în altă parte, dar astea sunt demențiale, v-o spune unul care nu se teme de carbohidrați.

Când mai ajung prin zonă, mă mai duc. 

---------------------

publicitate

---------------------

"Trebuie să vedeţi scena. Eram într-un loc care nu-mi plăcea, mâncând dintr-o mâncare de căcat, purtând o conversaţie de care n-aveam chef, în jeanşii mei care mă strângeau şi cu o jenă colţuroasă foarte aproape de coiul drept". (Tipul din filme nu există - Cum să nu dai un inel cu diamant)

* comandă cartea de aici